Sportul de performanță nu înseamnă doar o înlănțuire de succese, bucuria unor victorii muncite sau momentele care vin parcă să răsplătească toate miile de ore de muncă, ci și multe sacrificii, durere și cicatrice adânci. Semne pe care le poartă și rugbistul Valentin Calafeteanu, „lucruri care îmi amintesc tot timpul că poate fi mai rău, dar pe care le asimilez ca făcând parte din sportul care îmi definește viața”, după cum îi place să spună.
Meciul e aproape de sfârșit, iar grămezile se leagă cu aceeași îndârjire ca în urmă cu o oră. Un tip înalt, subțirel dirijează coloșii cu mușchi într-un mol care câștigă metru cu metru de teren. Privirea lui urmărește purtătorul de balon, scanând rapid și fiecare mișcare a adversarului care se apropie. Cântărește momentul în care forțele par egale, iar printr-o mișcare sigură relansează atacul pasând balonul colegului care vine din urmă. Mișcările rapide și sigure scot la iveală o cicatrice urâtă care îi acoperă tot antrebrațul drept. „Cei care nu știu că sunt sportiv mă întreabă dacă sunt semnele de la vreo căzătură cu motorul sau o amintire de la vreun sport extrem”, zâmbește Valentin. Vorbele se leagă repede și jucătorul care evoluează acum la echipa din Arad, după ce timp de șase ani a fost titular incontestabil la Dinamo, dezleagă cele mai dureroase amintiri: „Mulți mi‑au zis că și-ar fi dorit să aibă cicatricele astea… Rugby-ul își pune amprenta însă. Eu iau lucrurile așa cum sunt, pentru că estetic nu mă deranjează, însă cel mai greu a fost cu toate aceste repausuri forțate”.
Nu sunt detectate de scannerul din aeroport
Plăcuțele de titan pe care le poartă nu sunt detectate nici măcar de scannerele din aeroporturi. „Nimeni nu și-a explicat de ce nu țiuie acele aparate. Toți mi-au spus că, prima dată când voi merge la aeroport, va fi haos din cauza plăcuței, însă nu s-a întâmplat absolut nimic”, râde el.
Șase săptămâni cu ham
Martie 2008, stadionul „Florea Dumitrache”. Eternul derby Dinamo – Steaua. Un contact mai dur între el și stelistul Vasile Rus, iar Calafeteanu se prăbușește de durere. Ruptură de claviculă este verdictul. Întâi se încearcă recuperarea fără intervenție chirurgicală, prin purtarea unei atele claviculare speciale. „Era un ham, care îți ținea fix tot spatele, brațele și pieptul. Timp de șase săptămâni nu puteam să fac practic nimic. A fost cea mai neagră perioadă pentru mine”, își amintește el. Soluția părea să fi fost una de folos, însă două luni mai târziu, în finala campionatului, tot un meci Dinamo – Steaua, clavicula cedează iarăși. „Nu am mai putut evita operația. A fost destul de greu, a fost nevoie de o plăcuță de titan cu șase șuruburi. Nu era vorba de durere, ci de recuperare, de perioada în care ești pe margine și nu poți face nimic pentru a-ți ajuta colegii”, spune „arădeanul”. Au urmat opt luni în care a luptat pentru a reveni pe teren. Totul părea un vis urât, din care rămăsese doar o cicatrice groasă de un deget.
Recuperare inspirată de pe internet
Februarie 2010, Soci. Finalul unui meci în care România forțează victoria în fața Rusiei, în Cupa Europeană a Națiunilor. O aglomerare de jucători care luptă pentru balon, și Vali se alege cu o fractură la antrebrațul drept: „A fost o accidentare grea, fractură spirală de radius, iar singura variantă era punerea unei plăci de titan cu opt șuruburi. Am suportat mai bine această accidentare pentru că știam tot ce mă așteaptă de la cea precedentă”. Jucătorul în vârstă de 25 de ani (1,81 m și 80 kg) a avut însă nevoie de aproape cinci luni pentru a se reface total, iar munca a fost înzecită față de prima accidentare. Programul urmat la cabinetul de recuperare l-a completat însă cu unul gândit de el. „În lunile astea netul mi-a fost cel mai bun tovarăș. Am căutat ce exerciții de recuperare fac sportivii de performanță pentru a-și recăpăta dexteritatea și am făcut și eu la fel”, dezvăluie el.
A revenit cu eseu pentru România
Acum totul e istorie. Vali a revenit pe teren în luna iulie, îmbrăcând tricoul naționalei, într-un meci contând pentru campania de calificare la Cupa Mondială din 2011. A marcat un eseu și a condus pachetul de înaintare spre încă un succes către Noua Zeelandă. După care a legat meciurile din Divizia Națională, unde evoluează pentru Arad. „Cel mai important anul acesta e calificarea României la Cupa Mondială. Gândul că poți ajunge la cea mai puternică competiție în țara unde rugby-ul este o religie îți oferă o motivație și o determinare nouă. Va fi greu în «dubla» cu Uruguay, dar nu imposibil”, spune hotărât. Până atunci, trecutul și prezentul din cariera lui își vor da mâna, mâine, în meciul etapei a IX-a, a play-off-ului, Dinamo – Arad, de pe stadionul „Arcul de Triumf”.
Despre Vali:
+ A ajuns la rugby pe când avea 9 ani, la stadionul „Parcul Copilului” + Tatăl lui, Constantin Calafeteanu, a jucat rugby la Grivița + A debutat la 19 ani la naționala de seniori a României, împotriva Japoniei, în 20 noiembrie 2004 + A participat cu România la Cupa Mondială de seniori în 2007 + A jucat la Metrorex (1996 – 2004), Dinamo (2004-2010) și Arad (2010) + Evoluează pe postul de mijlocaș de grămadă, dar are și rolul de transformeur
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER